M-am integrat perfect azi in grupul compact semi-adormit, semi plictisit, fara prea multe aspiratii din metrou. Este un sentiment ciudat. Sper ca vizionarea unui film sa-mi aline suferinta si sa ma aduca pe valul inspiratiei.

Auuusan…de fapt Auchan dar cine se mai cazneste sa pronunte corect? Doar numele este frantuzesc, cam aici se opreste si rafinamentul francez. Nu difera cu foarte mult fata de concurenta. Fauna este aproximativ aceeasi insa pare ca se bucura de o mai mare libertate : pot manca, bea, isi pot indopa copii, verii, cumnatii, intr-un cuvant – tot neamul. Daca vei dori sa cumperi o portocala duminica nu vei gasi nici una oricat de asiduu si staruitor o vei cauta pe sub cozile celor hraparite in viteza. Iti faci cu greu loc printre zecile de carucioare asisti neputicios la reprezentatii grobiene: de la scuipatul pe podea la aruncarea artistica a cojilor de samanta.

Mai sunt multe de spus dar parca…nu merita.

Sunt atatea de spus. Te simti atat de umil atunci cand vrei sa vorbesti despre creatorul filmului The GodFather. Sunt atat de multe de spus – despre creatorul Coppola, despre omul Coppola, despre tatal Coppola. In acesta zi nu pot spera decat ca vom mai apuca cateva capodopere ale cinematografiei semnate Coppola.

La multi ani,  F.F.  Coppola!

Un film asteptat. Din pacate timpul mi-a rapit placerea de a-l vedea mai curand. Un film nu neaparat mai bun decat precedentele semnate N. Caranfil dar cutremurator prin subiectul tratat si prin epoca zugravita. Din pacate nu prea multi au fost aceia care s-au grabit sa cumpere bilet. Si din acestia foarte putini tineri. E pacat ca pentru ei a vedea un film la cinema nu este echivalentul unui moment magic. Nuovo Cinema Paradiso, de exemplu, ar putea fi inteles de foarta putina suflare adolescentina.

Nu reusesc sa scap de umbra summitului. Peste tot se discuta despre asta. Asta seara am trecut pe langa banca „inteleptilor”…si ei surpriza, tot despre asta discutau, e drept cam agitati din cauza „tuicutei” luate din ghena trasformata de mai mult timp intr-o crasma fara gust dar cu o odoare innascuta.

Nu e nevoie sa aprind televizorul…a facut-o vecinul meu – pensionarul „Gicu”- care asculta in paralel Realitatea si Antena 3 la un nivel demn de poluare fonica. Cineva ar putea spune ca nu mai am mult de patimit. Gresit…total gresit. Dupa 12 va comuta pe discutiile „metafizice” de pe postul tuturor romanilor, OTV.

Daca esti in preajma unui om ascuns in spatele unei uniforme albastre sau negre ai mare grija la modificarile expresiei faciale. Daca observi o incruntare a politistului din apropierea ta (mai corect ar fi o scremere) atunci incearca  sa pleci din zona aia…omul  in negru/albastru  e pe cale sa  faca  o presupunere.  Acest lucru era absolut inofensiv, si intre noi fie vorba aproape absent (politistii nostri nu prea au presupuneri)…zilele acestea insa presupunerile sunt la moda si sunt de ajuns pentru a fi arestatin dulcele stil comunist.

Poftim…? A, scuze, oficialitatile straine au parte de un trafic asa cum trebuie sa fie in fiecare zi in Bucuresti. Bine, dar noua, noua ce ne ramane? Cum ce? Trotuarul… ei bine nu este asa. Nu ai voie nici macar sa te mai plimbi pe Calea Victoriei…pe trotuar. Nu este posibil. Acestea sunt reflexe demne de regimul comunist odios. In ce alta tara civilizata nu esti lasat sa-ti deschizi geamul doar pentru ca prin fata apartamentului tau trece Bush (care apropo a venit cu „bestia” – adica cu masina lui speciala ultrasecurizata)? Autoritatile romane au aratat cat de mult tin la populatia platitoare de taxe.

Daca aceste masuri de securitate ar fi fost luate cu cap sau macar de un cap nu s-ar fi intamplat ca azi in fata hotelului Bush sa riste sa fie agatat de o gasca de puslamale (catei) cu apucaturi clar anti-americane. Este incredibil cum Bucurestiul s-a transformat intr-o gradina zoologica.

Sa nu uitam de marele si inegalabilul actor M. Brando. E bine ca a ajuns si la noi cartea autobiografica. Sunt prea multe de spus despre acest gigant. Am putea spune foarte multe rezumandu-ne doar la impactul pe care stilul sau de joc l-a avut asupra tinerilor Al Pacino, Robert De Niro.

Un om care a suferit. Un om caruia i-au lipsit zilele lungi de filmare. Un om care nu a vrut sa ne lase nici macar un mormant.

„Aceasta carte, o revarsare a ceea ce am tinut mult timp in mine, este declaratia mea de libertate. Ma simt in sfarsit liber si nici ca-mi pasa ce cred oamenii despre mine. La saptezeci de ani, ma distrez mai bine decat am facut-o vreodata.” Marlon Brando